În anul 1934, când a fost inaugurat Palatul Telefoanelor, bucureștenii au rămas cu gura căscată și cu privirea îndreptată spre verticala construcției. Bucureștiul nu mai pomenise o astfel de clădire care te ducea cu gândul la zgârie-norii din New York. Șocul vizual a fost pe măsura realizării. Casele boierești de pe Calea Victoriei erau niște barăci amărâte în comparație cu Palatul care reprezenta progresul absolut, comunicația și modernismul. Însă omul din spatele acestui monument simbol al Bucureștiului interbelic este un arhitect român îndelung ocolit de istorie, Edmond Van Saanen Algi.

Când se turna fundația clădirii Palatului Telefoanelor, pe Calea Victoriei circulau deja automobile Ford, doamnele purtau rochii tăiate peste genunchi și cinematografele de pe Bulevardul Elisabeta (astăzi în ruină) aveau și câte șapte reprezentații pe zi de filme americane. Era epoca vibrantă a jazz-ului și a cocktail-ului. Era vremea telefonului, când misivele și depeșele erau depășite de noul și senzaționalul mijloc de comunicare: telefonul!

Construcția Palatului Telefoanelor a început în toamna anului 1931, pe o suprafață de 2.280 de mp, cu o fațadă de 34 de metri pe Calea Victoriei si 34 de metri pe strada Matei Millo. Suprafața clădită a fost de 977 mp, iar înălțimea de 52 metri. Planurile au fost realizate de arhitectul american Louis Weeks, iar punerea în aplicare și detaliile cădeau în sarcina arhitectului român, Edmond Van Saanen Algi. Stilul pentru care au optat cei doi a fost cel modernist, cu decorații ArtDeco, cu elemente de inspirație egipteană. Cei doi se cunoașteau de la Școala de Arte Frumoase din Paris.

Cu origine cosmopolită (franco-neerlandezo-italiană), cu o familie stabilită în Țară Românească de trei generații înaintea lui, Edmond Van Saanen a apărut multor istoriografi ai arhitecturii românești, drept o figură meteorică a unui arhitect străin, în trecere prin București. Cu toate acestea el realizează și alte clădiri emblematice precum Palatul Academia de Studii Economice, corpul din Piața Romană , care a fost edificat în stil neoclasic în anii 1916 – 1925, fiind proiectat în colaborare cu arhitecții Grigore Cerchez și Culina Arghir; sau vila lui Istrate Micescu, care a fost construită lângă Grădina Cișmigiu în stil neoromânesc, și pentru mult timp sediul Bibliotecii Centrale Pedagogice.

Puțini însă știu că arhitectul a căutat o locuință a sa, și că, în vremea când lucra pentru Palatul Telefoanelor, a cumpărat în strada Mântuleasa o casă cu o arhitectură cât se poate de cuminte, clasică, dar cu o istorie bogată. Casa aparținuse unui proprietar celebru în epocă, avocatul Ioan Eliad Românul, iar Edmond Van Saanen Algi devine vecin cu arhitectul Paul Smărăndescu și cu alte figuri marcante alături de care îi plăcea să se situeze. De altfel aceasta este locuința în care celebrul arhitect a și murit în 1938.