Clădită de familia unui negustor bogat, pe nume Manta, în 1734, Biserica Mântuleasa din București a rămas neclintită până în zilele noastre. Zidită în stil arhitectonic brâncovenesc, a cunoscut în decursul anilor mai multe restaurări și renovări, dar în prezent are aceeași înfățișare pe care a avut-o inițial. Sfântul lăcaș se remarcă prin pictura interioară originală, păstrată până în zilele noastre, în care unele scene religioase au particularități rare de ordin iconografic. Tot de la început este și hramul bisericii, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, care a fost ales de ctitorii săi.
Situată pe strada Mantuleasa (făcută celebră de Mircea Eliade prin nuvela cu același nume) Biserica Mantuleasa este unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult din București, fiind înălțată de familia negustorilor Manta, mai precis, de jupanesele Maria și Stanca, sora și soția jupanului Manta Cupetu pe vremea domnitorului Grigore Ghica (1734).
Nu se cunosc numele meșterilor care au lucrat la acest lăcaș, dar se știu numele ctitorilor, deoarece în pisania încadrată deasupra ușilor de la intrare se poate citi: ,,Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică, unde se cinstește Hramul Sfinților Îngeri Mihail și Gavril, este făcută din temelie de jupâneasa Maria, sora lui jupan Mama Cupetu și de jupâneasa Stanca și s-a făcut în zilele lui Grigore Ghica V în luna lui Septembrie 1734.”
Mahalaua s-a dezvoltat în jurul acestei bisericii. Istoricul Constantin C. Giurescu susține că în 1798, deci la 64 de ani de la construirea bisericii, aici erau doar 28 de case, mahalaua fiind considerată atunci „mică și relativ nouă”. Despre locuitorii acestei zone a orașului, Andreea Răsuceanu ne spune că erau meșteșugari și negustori înstăriți, dar și boieri de rang mai mic, așa cum au fost și ctitorii bisericii.
De altfel, negustorul (cupețul) Manta era cea mai de seamă personalitate din această mahala, care deținea, pe lângă averea soției, și moșii întinse în județul Saac, chiar și o vale care îi purta numele. În 1732, jupânul Manta și soția lui, Stanca, au pus temelia Bisericii Mântuleasa. Însă doi ani mai târziu, când a fost târnosită, negustorul nu mai era în viață. Astfel, lucrările au fost continuate de văduva și de sora lui, cele două cumnate fiind considerate ctitorele sfântului lăcaș, așa cum am văzut în pisanie.
Biserica a fost pictată și în exterior, dar azi a păstrat puțin din pictura ei exterioară — înflorituri decorative executate în roșu, albastru și galben auriu — și anume vreji de acant, palmete si motive florale care o apropie de Mănăstirea Horezu a lui Constantin Brancoveanu, al carei model, preluat de numeroase mănăstiri din Oltenia, a creat un stil național.
Pictură interioară cu imagini rare
Tot epocii brâncovenești îi aparține și pictura interioară, care a fost scoasă la iveală prin spălarea făcută în 1924 de Paul Molda. Scenele religioase, realizate în frescă bizantină de preotul Bratu și de Iane zugravul, prezintă unele particularități rare de ordin iconografic. Una dintre acestea este pictarea Mântuitorului la dreapta „bunului tâlhar”, în Paradis, în planul al doilea, în spatele patriarhilor Avram, Iacov și Isac, din marea scenă a Judecății de Apoi. De asemenea, se mai pot vedea Cina cea de Taină și Înălțarea Sfintei Cruci alături de scene inspirate din activitatea Mântuitorului înainte de Patimi. Printre Apostoli, Episcopi și Sfinți Diaconi care împodobesc pereții hemiciclului, este pictat și Sfântul Diacon Amun, care apare rareori, și niciodată înainte de sfârșitul secolului XVII, în Țara Românească și Moldova.
O altă imagine rar întâlnită în pictura murală medievală este „hora domnițelor”, ce se poate vedea în pridvorul bisericii. Cercetătorii au constatat că aceasta este de fapt o ilustrare a ideii cuprinse în cântările de laudă aduse lui Dumnezeu în Psalmul 149: „Să laude numele Lui în horă; în timpane și în psaltire să-I cânte lui”, și în Psalmul 150: „Lăudați-l pe El în timpane și în horă; lăudați-l pe El în strune și organe”. În această pictură, dansatoarele, tinere și sprintene, sunt îmbrăcate după datina secolelor XVII și XVIII, cu veșminte din mătase vărgată, cu nasturi prețioși și cingătoare brodate cu modele diverse. Sunt vizibile și alte detalii, precum șirurile de mărgăritar de la gâtul domnițelor, cerceii și împletitura complicată a părului. Alături de aceste domnițe se pot vedea și muzicanții, dintre care unul are harfă și poartă un caftan lung, stacojiu, cu ample falduri.
Restaurarea bisericii din secolul al XX-lea
De-a lungul vremii, Biserica Mântuleasa a suferit multe stricăciuni, mai ales din cauza cutremurelor, astfel că între anii 1924 și 1930, în timpul domniei regilor Ferdinand I (1914-1927) și Carol al II-lea (1930-1940), a fost readusă la forma originală, așa cum reiese din cea de-a doua pisanie în care se poate citi: „Această Sfântă Biserică, zidită în anul mântuirii 1734, în cursul vremilor suferind multe schimbări și stricăciuni a fost restaurată în vechea sa înfățișare, în răstimpul anilor 1924–1930, în zilele de domnie ale regilor Ferdinand I și Carol II, Patriarh al României fiind D.D. Rr. Miron Cristea.” În timpul acestor lucrări de restaurare, realizate de Comisia Monumentelor Istorice, a fost redeschis pridvorul, iar a doua turlă, adăugată în decursul vremii, a fost înlăturată. Motivul era că strica aspectul brâncovenesc al întregului edificiu. De asemenea s-a adăugat un catafas pentru cor și s-a înlăturat amvonul, considerat un adaos inutil.
Turla care a rămas, dărâmată în urma cutremurului din 1940, a fost ulterior refăcută, iar în prezent servește drept clopotniță. Clopotul bisericii are o istorie deosebită, fiind construit din oțelul capturat de armata română în Primul Război Mondial, după cum se poate vedea în inscripția aflată în exteriorul său: „Acest clopot s-a făcut cu ajutorul enoriașilor, din material capturat de armata română în luptele cu ungurii la Tisa, când s-a ocupat și Budapesta în anul 1919.”
Alte lucrări majore au fost făcute între anii 2005 și 2009, când biserica a fost consolidată cu trei centuri de beton, iar pictura exterioară a fost restaurată. În prezent, fațadele sfântului lăcaș sunt tencuite și împărțite, printr-un brâu pictat, în două registre, iar sub cornișă au un al doilea brâu pictat.
Partea de răsărit a curții bisericii a servit în vremuri îndepărtate și ca cimitir, fapt dovedit de cele câteva pietre funerare și inscripții rămase.
Mircea Eliade și Biserica Mântuleasa
Dacă la începutul existenței sale, strada Mântuleasa a fost preferată de meșteșugari și negustori înstăriți, din rândul cărora provin și ctitorii bisericii, mai târziu ea a ajuns să fie locuită și de personalități culturale, printre care Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Panait Istrati, Constantin Bacalbașa și marele savant Simion Mehedinți. De asemenea, aici a locuit, timp de câțiva ani, și marele scriitor român Mircea Eliade, care vorbește despre aceste locuri în proza sa.
În nuvela fantastică „Pe strada Mântuleasa”, Eliade scria că acesta era un loc misterios, cu multe pivnițe vechi, despre care spunea că erau „portaluri către universuri paralele”. În realitate nu erau decât pivnițe adânci, construite de negustorii bogați, în veacul al XVIII-lea, în care ei își ascundeau mărfurile și lucrurile de preț, fiind adevărate căi de scăpare în caz de incendii, asedii și alte primejdii. Acestea erau situate într-adevăr în preajma școlii Mântuleasa, dar și de-a lungul întregii străzi, așa cum menționa și marele prozator.
