Târgul Moșilor, numit și Moșii (La Moși) sau Târgul din mai, a fost un bâlci organizat anual în București, pe Câmpul Moșilor, inclus mai târziu în Târgul de Afară. Târgul se afla capătul Podului de Afară, azi Calea Moșilor, iar cea mai timpurie datare este din secolul al XVIII-lea.
Târgul Moșilor, sărbătoarea primăverii, se desfășura în amintirea celor răposați. Despre această sărbătoare, istoricul Ionescu-Gion amintește că își are începutul în anul 1632, în urma bătăliei dintre Matei Basarab și Radu Iliaș.
Cum numărul morților a fost unul însemnat, la inițiativa domnitorului Matei Basarab, a fost organizată în memoria celor care și-au jertfit viața „o serbare cu împărțeală de pomene”. Desigur, aceasta nu este singura variantă care a rămas până în zilele noastre despre nașterea acestei sărbători. Se spune, de asemenea, că sărbătoarea Târgului Moșilor a fost organizată în urma bătăliei dintre Alexandru Vodă Mircea și Vintilă Vodă, scrie Casa Filipescu Cesianu.
O frumoasă descriere a acestei sărbători întâlnim la istoricul Dimitrie Papazoglu: „Odată cu ivirea florilor și înverzirea mărfurilor se făceau logodne, se rudeau cei de la câmp cu cei de la munte, în fine, ținea târgul moșilor o săptămână, începând de luni, joi se veseleau și jucau în prezența domnitorului și a căpeteniilor țărei. Lăutarii cântau”.
În perioada interbelică, sărbătoarea Moșilor aduna atât de multă lume, încât aglomerația sufocantă a dat naștere unei expresii des folosită în epocă: „Ce te îmbulzești, domnule, ca la Moși?”.
La 1935, tramvaiul numărul 16, ușor de recunoscut după plăcuța roșie ce avea scris cu litere de o șchioapă „La Moși”, ducea în târg „valuri peste valuri” de bucureșteni. În toată învălmășeala târgului era imposibil să nu te întâlnești cu un vechi prieten pe care nu l-ai mai văzut din copilărie sau cu cine știe ce cunoștință pe care nu ai mai întâlnit-o de ani de zile. Mai dificil era însă să-i reîntâlnești pe cei care te-au însoțit până în târg pentru a te înpoia împreună cu ei. De aceea, era absolut necesar stabilirea unui punct fix de întâlnire, ca de exemplu, „pavilionul central la berărie”, specificând în mod clar că „cine vine întâi așteaptă pe ceilalți”.
În frumoasele zile de primăvară, târgul abundă de oameni îmbrăcați de sărbătoare. „Doamnele purtau pălării pe cap, împodobite cu o întreagă «grădină» de fructe sau zarzavaturi și cu ace lungi până la jumătate de metru, care treceau dintr-o parte în alta a pălăriei prin bogatul coc de păr la spate sau din creștetul capului.” Femeile ce nu făceau parte din clasele sociale înstărite purtau „fuste largi, dințate pe margini și împodobite cu dantelă, bluze cu volane și crețuri multe, închise cu copci până la gât, cu nasturi atât în față cât și în spate, iar pe cap turbane albe zimțuite pe margini cu steluțe metalice de diferite culori, în special roșu”.
În perioada interbelică, societatea vieneză „Luna Park” a oferit târgului o serie de distracții, precum „Montagne russe, „Gâdilici”, „Troleibuz”,„Zidul Morții, „Lanțurile”sau „Roata Norocului”.
„Montagne russe” era un schelet uriaș din lemn pe care circulau, electric, cărucioare fără roți, doar pe o pânză dințată ce le ducea la 15-20 de metri înălțime, în tot felul de întortocheli. „Gâdilici” era numită o platformă mare, rotundă, cu bănci pe ea, care se învârtea regulat, producând o senzație de amețeală. „Zidul Mortii” era un butoi uriaș pe fundul căruia un motociclist mergând în mare viteză se ridica pe pereți, spre admirația și spaima spectatorilor care priveau de pe platforma de sus. „Lanțurile” erau scăunele legate cu lanțuri care se învârteau în aer, iar „Roata norocului” se bucura de popularitate mai ales de când jocul a început sa aibe toate numerele câștigătoare, chiar dacă obiectele oferite ca premiu erau simbolice și ieftine.
„De-ale mâncarii” erau, de asemenea, din plin. „Ospătarii, mereu în fugă, serveau dimineața fără a primi comenzi; clienții, veniți cu treburi, vorbeau între ei, iar platourile cu chifteluțe, pateuri cu brânză sau ciuperci, toate fierbinți, erau așezate și luate de pe masă, în timp ce băutura curgea gârlă”. Pe lângă acestea, se mai găseau gogoși, turtă dulce, brânzoaice, diferite împletituri de simigerie, floricele, vată de zahăr înfășurată pe bețișoare de brad, semințe de dovleac și de floarea soarelui. „Dar câte și mai câte erau atunci, pe care anii cu greutățile vieții le-au îngropat în praful uitării: acadele, bigi-bigi, pandișpane și toate celelalte dulciuri de neuitat, încât chiar după ce ajungeam acasă nu mai isprăveam să ne lingem degetele de «bunătatea» lor… Ce plăceri pentru noi, copiii de atunci!”
Printre băuturile preferate se aflau berea Luther și Bragadiru, braga, dar și limonada, care, de altfel, era destul de ieftină: „două la ban și una degeaba”. „Vârsta și sexul erau respectate: domnii beau din halbe, iar doamnele și copiii mai mari câte-o regală – un pahar de coniac, lunguieț – sau un carcalete, un soi de sirop încuscrit cu două degete de vin”.
Foarte apreciate erau și produsele meșteșugarilor veniți de pretutindeni. Aceștia ofereau spre vânzare coșuri, oale, cănuțe, jucării de copii, fluierașe, brățări, inele, mărgele, pahare de băut, donițe, farfurii. Oalele și străchinile, necesare pomenirilor, erau la mare căutare. „Străchini mari în care se punea renumitul ghiveci preparat cu roșii și carne de berbec, ghivece de flori și borcane mari de pământ pentru murături și pentru ciorba de burtă, ulcioare mici și mari.”
Cu toate că îndrăgitul Târg al Moșilor nu mai este una dintre sărbătorile Bucureștiului de astăzi, scrierile și fotografiile vremii ne îndeamnă încă să visăm la „lumea pestrita”, plină de obiceiuri, ce se aventura să se bucure de viață cu atâta de multă vervă.
Dar acolo unde anual se ținea Târgul Moșilor încă de la finele secolului al XVIII-lea exista o piață de animale cu o recurență mult mai mare. Domnul fanariot Nicolae Mavrogheni, prin zapis domnesc, în 1786, mută târgul de vite în afara orașului, pentru protejarea sănătății populației. Până la dânsul, scaunele măcelarilor și vânzarea vitelor erau în actuala zonă a Batiștei.
Așa că una dintre denumirile zonei a fost Târgul de Afară sau Oborul de vite. Locul stabilit era în afara orașului, așa că a primit numele Târgul de Afară, fiind la capătul, drumului care făcea legătura cu Moldova și de aici cu Polonia și spațiul rus. S-a numit și Obor pentru că la început era cunoscut ca târg de vite și furaje, treptat, zona s-a dezvoltat, devenind târg pentru tot felul de mărfuri utile pentru bucureșteni devenind o piață zilnică.
În acest loc, din secolul al XVII-lea, era și spânzurătoarea orașului, aici se desfășurau execuțiile, iar negustorii necinstiţi erau bătuți la tălpi sau puși la stâlpul infamiei, pentru ca lumea să îi hulească şi să-i ocolească. Vodă Grigore Ghica a interzis execuțiile publice în zilele de târg în anul 1823, dar spânzurătoarea a fost demontată în 1870. Pe locul fostei spânzurători azi este o cruce de piatră: Crucea Negustorilor, ridicată în 1877.
Piața Obor a devenit una dintre cele mai mari piețe ale Capitalei, azi fiind chiar prima în acest top. Aici putem regăsi, Halele Centrale Obor care s-au construit între 1936–1950, cu proiectul arhitecților Horia Creangă și Haralamb Georgescu și execuția antreprizei ing. S. Neicu și uzinelor Reșita.
Piața a fost vizitată în perioada comunistă și de președintele american Richard Nixon în timpul vizitei sale în România. Zona a fost mult modificată și în perioada comunistă, când a apărut Magazinul Obor, precum și intersecția. Vechea piață, desființată în august 2007, a fost cea mai mare, dar și una dintre cele mai vechi piețe agroalimentare din Europa de Est.
Piața a fost reconstruită, iar comercianții au fost mutați într-o clădire modernă cu subsol, parter și două etaje, însă zona din preajma acesteia încă mai păstrează un iz din iarmarocul de odinioară.
Găsim descrieri foarte bune ale Târgului Obor în cunoscuta schiță a lui Caragiale, La Moși .
